< sumar

Am încercat în rîndurile de mai jos să prezentăm cititorilor o teorie apărută acum 20 de ani, în plin existenţialism heideggerian, rezumînd, fără a comenta, ideile acestei cărţi. Probabil că multe din ele mai sînt valabile şi azi.
Nadina Nistor

---

 
 

Spaţiul arhitectural - o concretizare a spaţiului existenţial

Din momentul în care arhitectura a început să fie privită ca "artă a spaţiului", atunci cînd spaţiul a fost recunoscut ca find materie primă de modelat, teoreticieni şi istorici ai arhitecturii au preluat ideea, au emis teorii şi au alcătuit istorii ale arhitecturii, privind din această nouă direcţie.
"Existenţă, spaţiu, arhitectură" a apărut în primă ediţie în 1971; a trecut mult timp de atunci şi totuşi cartea îşi păstrează prospeţimea - sînt destule lucruri pe care arhitecţii şi mai ales urbaniştii ar putea să le înveţe din ea. Este aici şi un aer de nostalgie în ceea ce priveşte pierderea identităţii oraşului modern - lipsit de centru şi structură, nevoia de genius loci sau reconsiderarea străzii ca ax ordonator şi bogat în semnificaţii.

În primul capitol se vorbeşte despre spaţiu, al doilea restrînge aria la spaţiul existenţial (cu elementele şi nivelele sale) iar al treilea se ocupă de spaţiul arhitectural, exemplificînd elementele şi nivelele spaţiului existenţial prin obiecte de arhitectură.

La baza teoriei spaţiului arhitectural ca spaţiu existenţial stă ideea că spaţiul arhitectural trebuie să fie înţeles ca o concretizare a imaginii mentale despre mediul înconjurător construit. Această imagine este necesară orientării şi în final, fiinţării (existenţei) omului în lume. Existenţa umană este astfel dependentă de această imagine mentală, iar imaginea trebuie să fie coerentă şi să ofere multiple înţelesuri şi interpretări. Arhitectura trebuie să fie ambiguă (cum spune şi Venturi) fără să-şi piardă identitatea; complexitatea trebuie să fie structurată, nu haotică.
Concluzia lui Christian Norberg Schulz este categorică. Conceptele de casă, oraş, ţară sînt încă valabile. Omul trebuie să se aşeze într-un loc din care să plece şi la care să se întoarcă în permanenţă. În afara locului personal fiind, celelalte locuri devin o continuare a propriului spaţiu existenţial; nu avem o întrerupere între interior şi exterior.

Conceptul de spaţiu are rădăcini existenţiale - nevoia de orientare şi acţiune. Majoritatea acţiunilor umane presupune aspecte spaţiale; astfel, spaţiul este un aspect al orientării, dar nu singurul, iar dacă animalele simt instinctiv spaţiul, omul trebuie să-l înveţe.

Filozofii greci au privit spaţiul în feluri diferite. Pentru Leucip, spaţiul era o realitate, deşi fără existenţă fizică. Pentru Platon, geometria era ştiinţa spaţiului, iar pentru Aristotel, spaţiul era suma tuturor locurilor - un cîmp dinamic cu direcţii şi proprietăţi calitative; Euclid considera spaţiul ca fiind infinit şi omogen. Mai tîrziu, spaţiul kantian va fi considerat o categorie de bază a înţelegerii umane apriorice. Descartes introduce sistemul ortogonal de coordonate, iar secolul XIX aduce cu sine teoria relativităţii, recunoaşterea că geometriile sînt construcţii umane şi nu naturale.

Conceptul de spaţiu este din acest moment înlocuit cu cel de spaţii - care pot fi concrete (fizice) sau abstracte (matematice). Spaţiul matematic şi cel fizic satisfac doar o parte din nevoia omului de orientare; este nevoie, deci, de concepte spaţiale care să acopere şi aspectele afective ale comportamentului uman. Problema spaţiului uman a fost studiată de psihologi începînd cu sfîrşitul secolului trecut cînd s-a observat că perceperea spaţiului este subiectivă, depinzînd de motivaţiile fiecărui subiect şi de experienţele trecute; lumea este percepută ca o sumă de evenimente în spaţiul cu 4 dimensiuni. Piaget defineşte adaptarea (spaţială) ca fiind starea de echilibru între asimilare (acţiunea organismului asupra obiectelor) şi acomodare (invers). Invăţarea spaţiilor presupune o construcţie mentală treptată deci percepţia spaţială instantanee diferă de imaginile mentale stabile ale fiecărui individ. Acestea din urmă sînt structuri condiţionate social şi cultural şi în final dau imaginea omului asupra mediului său.

Sînt menţionate cinci nivele ale conceptelor spaţiale: spaţiul pragmatic al acţiunii fizice, spaţiul perceptiv al imediatei orientări, spaţiul existenţial - care formează imaginea despre mediu, spaţiul cognitiv al lumii fizice şi spaţiul abstract al relaţiilor logice, ce oferă capacitatea de ale descrie pe celelalte. Christian Norberg Schulz adaugă aici spaţiul artistic sau expresiv - creat de artişti, arhitecţi sau urbanişti; într-un anumit fel fiecare om este creator al spaţiului în care trăieşte.
 

---

 

Primul teoretician care defineşte arhitectura drept artă a spaţiului este Bruno Zevi. El nu încearcă să descopere natura acestui spaţiu ci îl consideră un material uniform, ce poate fi modelat. Christian Norberg Schulz numeşte această abordare a spaţiului naiv - realistă. Pentru Sigfried Giedion spaţiul este concept central în arhitectura modernă; el va transforma istoria arhitecturii într-o succesiune a diverselor concepte spaţiale. Grecii şi egiptenii celebrau forţa volumelor şi relaţiile între ele, romanii au pus pentru prima dată în evidenţă spaţiul interior iar modernitatea aduce cu sine problema interacţiunii între spaţiul interior şi cel exterior. Giedion se apropie de conceptul de spaţiu existenţial, observînd că procesul prin care o imagine spaţială poate fi transpusă în emoţional este exprimat de conceptul spaţial.

Pînă în momentul apariţiei acestei lucrării, două au fost tipurile de teorii despre spaţiul arhitectural. În prima categorie intră cele bazate pe descrierea spaţiului euclidian (geometrie abstractă), iar în cea de-a doua cele bazate pe percepţia psihologică a spaţiului, pe experimentarea umană a spaţiului. Cele din prima categorie nu iau în considerare observatorul, iar cele din a doua categorie plasează omul în centrul spaţiului arhitectural (direcţiile spaţiului schimbîndu-se odată cu deplasarea acestuia); cele din urmă reduc arhitectura la impresii şi senzaţii. Norberg Schulz propune deci, în completarea acestor teorii, abordarea spaţiului arhitectural ca spaţiu existenţial ce cuprinde dimensiunea geometrică şi cea umană, în acelaşi timp.

Sînt  menţionaţi şi alţi autori, arhitecţi sau filozofi, care i-au premers în această tentativă. Rudolf Schwarz introduce conceptele de cale (path) şi ţintă (goal), încercînd să descrie structurile fundamentale ale existenţei şi să translateze aceste structuri în proprietăţi concrete ale spaţiului arhitectural. Dagobert Frey remarcă existenţa motivelor arhetipale ale percepţiei lumii, observînd că ţinta conţine deja calea în ea. Arhitectura este, deci, o structurare a spaţiului, prin ţinte şi căi. În 1960, Kevin Lynch scria că omul are o imagine asupra mediului, imagine ce rezultă din senzaţiile imediate şi din memoria experienţei. O bună imagine despre mediu dă posesorului securitate emoţională. Lumea acestuia poate fi organizată în jurul unor puncte focale, către care converg căi cunoscute. Norberg Schulz observă că, la acea vreme, Lynch era considerat deja romantic şi poate depăşit.

Spaţiul existenţial uman poate fi înţeles mai bine cu ajutorul ştiinţelor sociale şi al filozofiei. Heidegger este primul care menţionează, în "Fiinţă şi timp" că existenţa este spaţială, că nu poţi separa omul de spaţiu şi că locuirea în spaţiu este proprietatea esenţială a existenţei, spaţiul existenţial simbolizînd fiinţarea omului în lume.

---

 
 

Spaţiu existenţial şi spaţiu arhitectural. Elemente şi nivele

Spaţiul existenţial este definit de Norberg Schulz ca fiind un sistem relativ stabil  al totalităţii percepţiilor sau imaginilor despre mediu. Lucrurile observate, chiar dacă apar şi dispar, rămîn permanent în memoria noastră. Universul este constituit într-un agregat de obiecte permanente, legate prin relaţii cauzale, obiecte independente de subiect, plasate în spaţiu - timp. Studiul structurii spaţiului existenţial (şi spaţiului arhitectural) presupune două aspecte: unul abstract - schema tipologiilor geometrice şi topologice (relaţii precum vecinătatea, separarea, succesiunea -  relaţii ce aduc ordinea în spaţiu) şi unul concret - oraşele, clădirile, lucrurile.

Spaţiul arhitectural este oferit omului ca atare, dar el reprezintă creaţia altora şi reflectă un alt spaţiu existenţial. Relaţia omului cu spaţiul arhitectural presupune ca acesta să-şi însuşească structura acestuia, pe de o parte şi să transmită imaginea sa despre mediu structurilor arhitecturale concrete. Spaţiul arhitectural concretizează un spaţiu existenţial public care include spaţii existenţiale private.

1. Aspecte abstracte. Elementele spaţiului existenţial şi ale celui arhitectural

Centru şi loc
Spaţiul omului este în mod subiectiv centrat, iar nevoia de centru este foarte puternică. În multe culturi, acest centru este marcat de axis mundi - uneori reprezentat de un copac sau un stîlp. A descoperi acest centru este dificil - un obiectiv ideal care poate fi  atins după o lungă şi plină de încercări călătorie (M Eliade). Căminul reprezintă pentru mulţi acest centru - punct de stabilitate şi siguranţă, iar orice întoarcere acasă, chiar într-o existenţă lipsită de evenimente, are valoarea întoarcerii lui Ulise în Itaca. Din acest loc-centru se pleacă spre alte centre - locuri ale acţiunii (de aici şi expresia "a avea loc"). Cînd locul intră în contact cu împrejurimile, apar noţiunile afară şi înăuntru - noţiuni ce fixează locuirea.

Locurile au caracter - genius loci şi sînt caracterizate de o mărime; de aceste elemente este legată conturarea spaţiului personal, cel în care individualul îşi găseşte locul. Genius loci determină imaginea despre acel loc a majorităţii locuitorilor lui, care simt că aparţin acelui loc. Un oraş cu adevărat mare este caracterizat de un pronunţat genius loci.

În spaţiul arhitectural locurile pot fi considerate şi noduri (Kevin Lynch). Un astfel de nod sau centru presupune două aspecte: apropierea elementelor (concentrarea masei - Piramidele Egiptului, de exemplu) şi închiderea faţă de exterior (separarea spaţiului ca loc particular - Acropola Atenei), cu puternice implicaţii sociale. Alte cuvinte-cheie sînt: simetrie, izolare (marcarea unui spaţiu sacru - de exemplu), geometrizare, accent vertical (catedrala), nevoia de centru (existentă şi în arhitectura veche, dar şi în cea modernă). Acest centru poate fi privit ca punct de sosire sau punct de plecare.(Piaţa Capitoliului Roman a fost considerată ca fiind caput mundi.) Tensiunea între centralizare şi direcţionalitate este prezentă în arhitectura barocă.
 

Direcţie şi cale
Orice loc are o ieşire sau o intrare, deci germenele direcţiei către exterior. Verticala este dimensiunea sacră a spaţiului - axis mundi, iar orizontala reprezintă lumea acţiunilor umane. Calea este o noţiune de bază a existenţei umane, iar drumurile parcurse presupun o tensiune între cunoscut şi necunoscut, o permanentă pendulare înainte - înapoi, plecare - întoarcere. Relaţia între loc şi cale generează altă tensiune fundamentală între centralizare (nevoia de a aparţine unui loc - cu rădăcini în Orient) şi longitudinalitate (deschiderea spre lume - concepţie adusă de Evreii care îşi imaginau viaţa ca pe o cale).

Direcţiile spaţiului existenţial nu sînt însă determinate doar de acţiunile umane, ci şi de natură. În oraşul roman, de exemplu, axele cardo - decumanus urmau direcţiile nord-sud, est-vest; cursul apelelor sau munţii determină forma drumurilor. Kurt Lewin  denumeşte spaţiu hodologic (hodos=drum) spaţiul tuturor mişcărilor posibile, spaţiu în care apoi omul caută căile preferate, urmărind să obţină distanţa minimă, securitatea maximă, efortul minim.

Orice cale este caracterizată de continuitate, imaginată fiind ca o succesiune lineară. Calea duce către o ţintă (scop), dar este important şi ceea ce se întîmplă pe drum. În unele cazuri calea are rolul de ax organizator al elementelor înşiruite, ţinta rămînînd mai puţin importantă.

În arhitectură axa este o direcţie simbolică, imaginară, organizatoare ce uneori poate fi reprezentată de o cale concretă, reală. Aşezările umane sînt deseori înşirate de-a lungul unei căi; în Egipt, calea este o formă simbolică (coridoarele templelor, Nilul însuşi, templul Reginei Hatşepsut), în timp ce în aşezările romane întreg peisajul este dominat de căi - portice, rampe, terase; acest spaţiu, spre deosebire de cel al Egiptului, este deschis către lume, către exterior. Un rol însemnat îl are calea în bazilicile şi, mai apoi, bisericile creştine - sfîrşitul este aici reprezentat de altar. Străzile de oriunde, arhitectura grădinilor, podurile, scările sînt tot atîtea exemple de căi în spaţiul arhitectural.
 
 

Suprafaţă şi domeniu (zonă)
Căile împart mediul înconjurător în suprafeţe mai mult sau mai puţin cunoscute. Într-un anumit fel, domeniile sînt ele însele locuri, dar diferenţe există; sînt domenii care nu funcţionează ca obiective, precum locurile; în plus, domeniile sînt relativ nestructurate, în cadrul lor locurile, căile şi reţeaua de căi fiind figuri pronunţate. Domeniul are o funcţie unificatoare în spaţiul existenţial. Structurarea imaginii despre mediu presupune împărţirea acestuia în domenii, acestea funcţionînd ca potenţiale locuri pentru dezvoltarea activităţlor umane. Domeniile cu o densitate mare a punctelor de referinţă în imaginea noastră mentală devin forme, chiar locuri, în timp ce cele cu densitate mică rămîn domenii, teren.

Domeniile se conturează după criterii climatice, geografice, naturale dar şi politice, culturale şi economice. Ele dau caracterul zonei respective. Uneori domeniile sînt delimitate natural de limite ce nu constituie căi. Domeniul este elementul esenţial pentru spaţiul existenţial nomad, de exemplu: civilizaţiile timpurii agricole sînt orientate pe loc. Calea, strîmtă, determinată, simbolizînd ideea de destin, este fundamentală pentru definirea spaţiului existenţial al vechiului Egipt. În arhitectură, zonele sau domeniile au un caracter comun, identificabil prin textură, forme, detalii, spaţii, activităţi, locuitori. Graniţele întăresc definirea zonelor. Trecerea de la un domeniu la altul este deseori o problemă critică (porţile oraşelor, în trecut, de exemplu).

Locurile, căile şi domeniile formează cîmpuri arhitecturale, în cadrul cărora acţionează forţe care trebuie echilibrate. În arhitectura Greciei, individualitatea era mai importantă decît interrelaţionarea, în timp ce în arhitectura Romană dorinţa de integrare spaţială este evidentă. In Evul Mediu doar marile catedrale sînt bine integrate în mediu; în Renaştere elementele sînt organizate simplu, după legi geometrice, centrele şi ritmul avînd rol decisiv. Pînă la arhitectura barocă cîmpurile erau constituite din elemente relativ eterogene. În operele lui Borromini toate spaţiile sînt totalităţi sintetice dinamice în care este imposibil să remarci individualul, iar noile tehnologii ale arhitecturii moderne aduc în prim-plan problema continuumului spaţial.
 

---

 

2. Aspecte concrete. Nivelele spaţiului existenţial şi ale celui arhitectural.

Geografia
Nivelul geografic este mai degrabă gîndit decît trăit şi are importanţă politică şi culturală majoră, oferind informaţii economice şi ecologice. Locurile şi căile au caracter abstract, fiind potenţiale elemente ale spaţiului existenţial; domeniul este însă bine reprezentat.

Peisajul
Imaginea despre un peisaj este dată de interacţiunea actuvităţilor umane cu topologia, vegetaţia şi clima. Acelaşi peisaj este perceput diferit de către un ţăran, un miner sau un turist. Peisajul este mai întîi de toate fundal continuu al imaginii noastre despre mediu, dar are totuşi o structură a sa proprie, în general difuză, el indicînd posibile căi, domenii sau locuri pentru activităţile umane. (După Kurt Lewin, căile preferate sînt alese în funcţie de lex parsimoniae.)

Un exemplu de transformare a peisajului prin arhitectură sînt Piramidele, ce formează un adevărat lanţ artificial de munţi. Aşezările umane deseori articulează locurile oferite de natură, avînd forme determinate de aceasta: un port, un oraş în cîmpie sau un sat pe un deal sînt semnificativ diferite.

Nivelul urban. Oraşul
Structura oraşului este în mare parte determinată de activităţile umane. La acest nivel, forma de bază este ceea ce numim locul nostru - loc ce îi conferă omului identitate. De altfel, oraşul se remarcă în peisaj prin limite clare şi apropierea elementelor componente.
Densitatea sa nu are drept cauză numai nevoia de apărare; oraşul este perceput apropiat, sigur, închis, cald, ocrotitor. Imaginea oamenilor despre oraşul lor este cel mai adesea reprezentată de o circumferinţă. Locurile unui oraş trebuie să fie aibă caractere distincte, semnificative. Este vorba despre acelaşi genius loci, iar socializarea individului depinde de acest lucru.

Identitatea unei aşezări depinde de caracterul ei, de felul ei de a fi concentrată, în relaţie cu peisajul. În Europa Centrală sînt trei tipuri de bază de aşezări: ciorchine, linear şi în cerc. Aceleaşi tipuri se întîlnesc însă şi în Africa, Indonezia sau Japonia.

În interiorul oraşului avem aceleaşi tipuri de ordonare a elementelor: cartierul poate fi considerat tip ciorchine, strada este o formaţiune lineară iar scuarul, piaţa formează o închidere. În timpurile moderne, spune Norberg Schulz, cartierul, strada şi scuarul şi-au pierdut caracterul şi calitatatea de loc inoubliabil, în mare parte şi datorită scării elementelor oraşului. Casele de pe o stradă ar trebui să aibă un aer comun, să fie deci înrudite, dar acest lucru nu trebuie să ducă la monotonie. Pieţele sau scuarele sînt punctele focale ale unui oraş, iar clădirile formează în acest caz o continuitate în jurul unui spaţiu.

Casa. Căminul - spaţiul privat
Există case ce au un oarecare caracter public (în unele civilizaţii indivizii chiar locuiesc împreună, ca într-o mare comunitate), dar casa, căminul rămîne elementul reprezentativ al spaţiului privat. Pentru Heidegger, a fi înseamnă a locui. "Locuirea este principiul de bază al existenţei". Locuinţa este locul formării, locul de unde pleci şi unde te întorci.

Structura unei case este aceea a unui loc, dar casa conţine la rîndul ei alte locuri şi căi de legătură între ele, iar activităţile din casă sînt în relaţie cu exteriorul. Caracterul casei este deseori determinat de  locuri speciale - şemineul, patul (locul unde încep şi se termină ciclurile zilei şi ale vieţii). Lucrurile legate de o anumită acţiune pot fi obiecte-cheie într-o casă. Dacă peisajul înseamnă domenii şi oraşul însemnă căi, atunci casa înseamnă locuri.

---

"A locui nu înseamnă numai a fi pe Pămînt, dar şi a fi sub ceruri" - verticala este întotdeauna prezentă.

Trecînd treptat de la nivelul peisajului la cel al casei, se observă tendinţa de geometrizare, de creştere a preciziei formei şi structurii. Cu cît omul este mai acasă, cu atît îşi poate defini mai precis mediul.

Nivelele spaţiului existenţial formează o totalitate structurată ce corespunde structurii existenţei. Nivelele spaţiului existenţial interacţionează şi formează un cîmp dinamic, complex. Acest cîmp nu este continuu, nici uniform; el conţine un sistem de centre, unul fiind de obicei dominant, iar nivelele se conţin unele pe altele, în cadrul fiecărui nivel centrele fiind unite prin căi. Într-o astfel de complexitate, uneori ambiguă, caracteristică experienţei moderne, apar deseori conflicte şi confuzie. În general însă, oamenii preferă mediile complexe celor simple şi evidente, deoarece un comportament echilibrat presupune şi explorare, variaţie şi căutarea surprizelor.

Nivelele spaţiului arhitectural, la rîndul lor, formează o totalitate structurată care corespunde structurii spaţiului existenţial. Nivelele spaţiului arhitectural trebuie să aibă identitatea lor bine definită, chiar dacă ele interacţionează în permanenţă. Această identitate se bazează pe relaţiile topologice simple ce caracterizează adevărata simplitate a structurii spaţiului existenţial, simplitate care duce la complexitate atunci cînd este aplicată în condiţii determinate. O soluţie ar putea consta în folosirea formelor geometrice nu strict compoziţional, formalist, ci ca o concretizare a spaţiului existenţial.

La sfîrşitul capitolului dedicat spaţiului existenţial, Christian Norberg Schulz afirmă că existenţa şi spaţiul existenţial nu pot fi separate, orice activitate presupunînd să fii undeva. Spaţiul este totuşi doar un aspect al existenţei, alături de aspectele social, politic şi cultural. Putem fi acasă, pe drum, sau pierduţi - dacă am părăsit structura ştiută a spaţiului existenţial.

Caracterul spaţiului nu este subiectiv, dar nici obiectiv, este un aspect al fiinţării omului în lume.

Una din problemele actuale ale existenţei şi ale spaţiului existenţial este că dezvoltarea rapidă a tehnicii, a mijloacelor de comunicare duce la o nouă formă de mobilitate. Unii afirmă că interacţiunea şi nu locurile - aceasta este esenţa oraşului şi a vieţii în oraş. A fost imaginată chiar o lume utopică, mobilă - un Nou Babilon - în care omul nu va fi nevoit să se întoarcă nicăieri, deoarece viaţa va fi o permanentă călătorie. Noul Babilon nu va avea puncte fixe, fiecare element va fi mobil şi flexibil. Piaget crede însă că într-o astfel de lume dezvoltarea umană ar fi imposibilă, contactele umane fiind extrem de slabe. Este greşit înţeles că o lume structurată, cu centre şi un sistem stabil de căi ar răpi ceva din libertatea de mişcare a omului şi din posibilităţile lui de acţiune. Mobilitatea în sine presupune o imagine structurată asupra mediului. Libertatea nu înseamnă haos şi pierderea identităţii umane, înseamnă locuire, pace, protecţie. Christian Norberg Schultz încheie tranşant: Odiseea este încă o istorie valabilă, iar problema noastră în ceea ce priveşte spaţiul rămîne conservarea identităţii umane.
 

---

top

sumar

index